Ultimul Drum al Papei Francisc: Simplitate și Eternitate

Astăzi este acea zi în care nu mai contează credința pe care o ai, toți fiind zămislirea unui singur Dumnezeu, indiferent cum L-am numi, ci contează ceea ce simți, ceea ce te-a înnobilat în existența ta până acum. Astăzi trăim încă o dată simbolismul „ultimului drum”, care nu este doar o trecere fizică spre locul de înmormântare, ci o expresie a călătoriei sufletului spre viața veșnică și comuniunea cu Dumnezeu. În teologia catolică, viața este privită ca un pelerinaj, iar moartea este începutul vieții veșnice. „Ultimul drum” simbolizează călătoria finală a sufletului spre întâlnirea cu Dumnezeu. Procesiunea funerară de la Bazilica Sf. Petru până la cripta papală simbolizează trecerea din această lume în Împărăția Cerurilor. Papa, ca „Vicar al lui Hristos pe pământ”, este văzut ca urmându-i exemplul până la capăt. Moartea sa este o imitație a drumului lui Hristos către cruce și apoi către înviere. Liturghia de înmormântare include elemente pascale, ca simbol al speranței în înviere.

Deși papalitatea este o funcție înaltă, moartea Papei este marcată de simplitate și smerenie. „Ultimul drum” reamintește de efemeritatea vieții și de egalitatea tuturor în fața morții. Sicriul simplu din lemn, dus pe umeri, în contrast cu splendoarea Vaticanului, simbolizează această întoarcere la esența credinței. „Ultimul drum” al Papei nu este doar personal, ci și comunitar. Reprezintă comuniunea sfinților, continuitatea Bisericii și doliul întregii comunități catolice prin prezența liderilor religioși, politicienilor și credincioșilor din toată lumea, alături de rugăciunile colective și gesturile liturgice comune.

Metaforic, am putea spune că pașii Sanctității Sale Papa Francisc nu mai sună pe piatra veche, dar ecoul rămâne, blând și adânc, într-un Vatican învăluit în tăcere, unde clopotele nu plâng, ci speră. Un sicriu de lemn, simplu ca Evanghelia, îmbrățișat de lumânări și tămâie, plutește pe umerii celor care cred că smerenia e cheia porților veșniciei. Nu e sfârșitul, ci începutul drumului pe care Păstorul îl rostea în taină când vorbea despre milă și iertare; acum, el pășește întru eternitate. Deasupra, cupola nu mai e marmură, ci cer deschis, în care Hristos îl așteaptă…